Jucătorul emblematic al Rapidului face dezvăluiri explozive după ce a fost îndepărtat: „M-a sunat să stau pe aia a mea, liniștit. N-are bani să mă plătească pentru asta, e cea mai mare durere a vieții mele!”. EXCLUSIV

Giuleștiul s-a consacrat drept un spațiu al convulsiilor constante, cumva inevitabil având în vedere patima și dedicarea suporterilor din fiecare generație. La Rapid, echilibrul pare uneori imposibil iar în culisele marilor performanțe, precum și în trena eșecurilor răsunătoare, se ascund episoade neverosimile. Astăzi, ProSport publică în exclusivitate o confesiune tulburătoare dedicată unui astfel de episod!

Un jucător emblematic al Rapidului, cu nume „greu” în istoria vișinie, vorbește în detaliu despre ce putut să trăiască în Giulești, tocmai la clubul de care îl leagă atât de multe lucruri. O experiență pe care o caracterizează drept „cea mai mare durere a vieții”, regretul principal al unei cariere ample la nivelul fotbalului.

Revolta din vestiar la Rapid: „Nu aveți bani să mă plătiți pentru asta!”

Ion Motroc a fost un fotbalist legendar pentru Rapid București în anii ’60, ulterior antrenor câștigător de Cupa României cu giuleștenii în 1975. Fiul său, Florin, un mijlocaș important, crescut sub Podul Grant la propriu și la figurat, lansat apoi în fotbalul mare de Sportul Studențesc și FC Argeș. Întors finalmente în anii ’90 la Rapid.

Partida care setează contextul dezvăluirilor din interviul video pe care Florin Motroc l-a oferit în exclusivitate pentru ProSport și pe care îl poți descoperi integral la finalul acestui material e o finală de Cupa României. Și nu orice finală: 21 iunie 1995, Rapid pierde trofeul la lovituri de departajare în fața Petrolului Ploiești. Unul din cele mai controversate dueluri din ultimele decenii ale fotbalului nostru!

La 27 de ani, deja cu două sezoane în spate la Rapid, Florin Motroc era om de bază în prima echipă a giuleștenilor la acel moment:

Cel mai mare regret al vieții mele? Că am pierdut Cupa României în 1995, cu Rapid. Și nu numai că am pierdut Cupa, că nu am avut șansa să joc! Din păcate, au fost niște chestii… Era antrenor domnul Cârțu, o schimbare foarte ciudată, a venit chiar înainte de semifinalele cu Universitatea Craiova. A fost afară domnul Hizo, nu am înțeles de ce. Eram anunțat titular, în cantonamentul pe care l-am făcut cu Rapidul în vilă la 23, am fost anunțat titular înainte de finală. Și… m-am trezit în afara lotului!”

Peste ani, Florin Motroc recompune inclusiv dialogul pe care l-ar fi avut cu Sorin Cârțu în momentul fierbinte în care i-a fost comunicată decizia:

A fost inspirația domnului Cârțu, să joace cu Frunză. Și cu Curt. N-am înțeles, am fost stupefiat, când am fost anunțat că nu mai sunt nici în lot! Eu am fost singurul, dintre titulari, care s-a trezit în tribună! Bine, am stat pe bancă, de stat, dar nu eram nici în lot. În momentul în care m-a anunțat să nu mă dezbrac, că are dânsul așa… o viziune… mi-a promis că o să am primă întreagă, era 5.000 de dolari primă. Și i-am spus că nu banii mă vor mulțumi. Atât i-am spus: mi-ați luat dreptul de a putea juca o finală pe care tata a câștigat-o acum 20 de ani iar eu eram cu el pe bancă, aveam 8 ani. Nu aveți bani să mă plătiți sau să îmi dați bonus pentru asta!”

În 1975, Florin Motroc avea 8 ani iar tatăl său, Ion, era antrenorul Rapidului în finala Cupei României câștigată 2-1 cu Universitatea Craiova, „dublă” a regretatului Nae Manea.

„Aveam valoare ca să mă ia la Universitatea Craiova și-apoi n-am mai avut?!”

Peste vreme, relația dintre Florin Motroc, ajuns și el antrenor, și Sorin Cârțu, a rămas una complicată. S-a ajuns, potrivit lui Motroc, inclusiv la dialoguri încinse:

„Ne-am întâlnit de-atunci de foarte multe ori. Am avut la un moment dat chiar și un mic incident. Pentru că am comentat undeva, am fost întrebat din cauza cui s-a pierdut acea Cupă și am spus: întrebați-l pe domnul Cârțu, că el știe cel mai bine, eu nu pot să spun! Și dânsul a fost foarte ofuscat de răspunsul meu… M-a sunat și mi-a spus să stau pe aia a mea liniștit sau pe ăla al meu, pe fundul meu, că nu meritam să joc în finala aia, n-aveam valoarea să joc!”

Deși pare greu de crezut, Sorin Cârțu ar fi fost cel care, inițial, îl aprecia în mod special pe fotbalistul Florin Motroc și l-ar fi adus la Universitatea Craiova imediat după ce oltenii au cucerit titlul din 1991!

N-am vrut să intru într-o polemică cu dânsul, pentru că îl apreciez și îl respect fantastic datorită unui aspect: dacă nu aveam valoare să joc în acea finală, de ce în 1991, imediat după ce dânsul a luat campionatul cu Craiova, m-am pregătit două luni cu Craiova, sub comanda lui, și la ordinul lui am fost adus la Craiova și am semnat contract pe 6.000 de dolari?! Am contractul acasă și-acum! Contract care era la fel cu al lui Săndoi, în acea perioadă. Craiova voia să mă transfere, cu el antrenor principal. De ce în 1991 eram valoros să joc la Craiova și în 1995, când a fost finala, nu mai aveam valoare să joc?”

Regretul, împăcarea și recuperarea simbolică a istoriei

Pe 21 iunie 2025, acum o lună așadar, stadionul „Ilie Oană” din Ploiești a găzduit un amical de gală cu foști jucători de colecție. O reeditare a finalei de Cupa României din 1995, Rapid – Petrolul. A fost șansa lui Florin Motroc de a rescrie, fie și simbol, istoria. A fost pe teren. În cadrul de mai jos, într-un duel cu Claudiu Andreicuț:

Din fericire, anii au stins și conflictul cu Sorin Cârțu. Regretele au rămas, dar măcar nu e loc și timp de resentimente. Conchide Florin Motroc:

Ne-am întâlnit și ne-am împăcat pe Giulești, parcă prin 2017. Eu l-am iertat, absolut. E un Dumnezeu și tata are o vorbă, de fiecare dată când trece pe lângă o biserică se închină și spune: tot binele sau răul pe care l-am făcut eu altora, să mi-l dea Dumnezeu mie! Și că nimic pe Pământul ăsta nu rămâne neplătit. Plătim și pentru alea bune, și pentru alea rele. I-am spus că, dacă s-a greșit, vom plăti fiecare, în felul lui. Din păcate, dânsul a avut multe ghinioane ulterior, a retrogradat cu câteva echipe, în fine… Și tot timpul a spus că sunt vorbele mele, gura mea rea i-ar fi adus acel ghinion. Nu! Acum… s-au prescris… sunt lucruri care au trecut. Nu mi-am mai luat nici medalia atunci, nu m-am mai dus la domnul Iliescu! Rămâne cea mai mare durere a mea că n-am jucat finala aia. Poate voi mai avea un regret, dar încă nu îl am (râde), dacă nu voi antrena Rapidul”